Catherine, putem vorbi?
Am rămas lângă portieră.
— Ai avut patruzeci de ani să vorbești cu mine. Și ai ales să mă minți tocmai când aveam mai mare nevoie de sinceritatea ta.
— Știu că am greșit.
— Nu cred că înțelegi cât de mult.
Daniel și-a șters ochii.
— Am crezut că te protejez.
— Nu, Daniel. Te protejai pe tine. Îți era teamă de reacția mea, de întrebările mele, de faptul că va trebui să recunoști că nu știi ce să faci. Așa că ai fugit.
Nu a încercat să se apere.
— Ai dreptate.
Am deschis portiera.
— Nu te întoarce acasă în seara asta. Am nevoie de timp.
— Te iubesc, Catherine.
Am închis ochii.
— Poate că mă iubești. Dar iubirea fără încredere poate răni mai mult decât lipsa ei.
Am urcat în mașină și am plecat.
Când am ajuns acasă, am intrat în bucătărie și am văzut cele două căni de cafea pe
Comments