Natalia a închis ochii o clipă, ținând telefonul strâns în palmă. Ar fi vrut să spună „Da, vino, te rog”, dar nu voia să fie o povară pentru nimeni.
— Nu, Luduță, sunt bine… doar obosită, — șopti ea.
— Măi fată, te știu eu. Vin oricum. Ți-aduc și sarmale, că doar e Ajunul. Deschide-mi când ajung.
Și înainte ca Natalia să apuce să protesteze, Luduța deja închisese. În liniștea casei, cu luminițele orașului clipindu-i în geam, femeia simți cum i se strânge sufletul. De câte ori își promisese că nu o să mai plângă? Și totuși, lacrimile i se adunau iar sub pleoape, grele ca neputința.
Se ridică încet și porni spre bucătărie. Pe masă mai era o pungă cu portocale pe care le cumpărase dimineață, spunându-și că măcar mirosul lor o va face să simtă sărbătoarea. Le atinse coaja aspră, apoi se surprinse zâmbind amar. Ce Revelion era ăsta?
Când soneria a sunat, a tresărit. Luduța intră val-vârtej, cu sacoșe, cu fularul aburit de frig, cu obrajii roșii.
— Vai, Nata… — spuse ea încetișor, privindu-i chipul palid. — Hai să stăm un pic, bine?
Au stat la masă, cu ceai fierbinte. Luduța povestea vrute și nevrute — despre copii, despre serviciu, despre nebunia din magazine. Natalia asculta și simțea cum, încet-încet, sufletul i se desprinde din nodul care-l ținea strâns.
— Știi, Andrei e… obosit, — încercă ea să-l apere. — E greu și pentru el.
— Obosit?! — izbucni Luduța. — Bărbatul adevărat nu fuge când e greu. Nu-ți dă în cap că ai părul mai scurt sau că ai pus un pic pe tine. Rămâne lângă tine, că la bine și la rău așa ai jurat!
Natalia lăsă ochii în jos.
— Poate că nu mai pot să-i ofer nimic…
— Taci! — spuse Luduța, punând pumnul pe masă. — Tu ești aceeași fată bună pe care o știu de ani. Doar
Comments