Fratele meu a venit la înmormântarea tatălui cu un evaluator și mi-a spus: „Ai 48 de ore să ieși din atelierul care nu-ți aparține!” Eu îmi îngrijisem tatăl în ultimii ani, îi făcusem cumpărăturile și lucrasem lângă el până în ultima săptămână

unuia dintre noi ce scria în testament.

În săptămânile următoare, Călin a insistat că tata nu fusese în deplinătatea facultăților mintale când semnase. Eu știam că, deși era slăbit fizic, tata își înțelegea treburile. Discutasem cu el despre clienți, reparații și planurile pentru atelier până aproape de final.

Am păstrat toate documentele și am colaborat cu avocatul meu pentru a răspunde demersurilor fratelui. Nu am încercat să-l împiedic să-și exercite drepturile legale, dar nici nu am acceptat să fiu intimidat de amenințările lui.

În cele din urmă, după verificarea actelor și soluționarea formalităților succesorale, testamentul a fost luat în considerare, iar proprietățile i-au revenit celui indicat de tata. Călin nu a reușit să răstoarne voința exprimată în act, iar eu am devenit proprietarul atelierului, al casei și al terenului.

Nu m-am bucurat văzându-mi fratele înfrânt. Mă durea că ajunseserăm să ne privim ca niște adversari, în loc să ne amintim