În cutie se afla un inel.

când mă chema la masă și râsul lui Stanislav când alergam prin grădină.

Dar îmi aminteam și ultima dimineață.

Era începutul lunii septembrie 1939. Tata intrase în camera mea înainte de răsărit și îmi spusese să mă îmbrac repede. Mama împacheta câteva haine, fotografii și documente. În casă se simțea o teamă pe care nimeni nu voia să o numească.

— Dar Stanislav? întrebasem eu.

— Nu avem timp, Sofia, îmi răspunsese tata.

Am fugit până la poartă.

Casa vecinilor era cufundată în liniște. Am bătut de două ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am lăsat inelul de sârmă într-o cutie mică, lângă o scrisoare în care îi promisesem că mă voi întoarce.

Apoi tata m-a strigat.

Nu l-am mai văzut niciodată pe Stanislav.

Sau cel puțin așa crezusem.

Dimineața următoare, Emma m-a găsit tot în fotoliu.

— Bunico, nu ai dormit?

Am clătinat din cap.

— M-am gândit la trecut.

Mi-a adus o