mă striga de la poarta grădinii.
Am coborât din mașină.
— Stanislav?
A făcut un pas spre mine.
— Ai venit.
Nu știu care dintre noi a început să plângă primul.
Ne-am îmbrățișat cu grijă, ca doi oameni care se temeau că o mișcare prea bruscă ar putea distruge un vis. Îi simțeam mâinile tremurând pe umerii mei, iar el își repeta numele meu, aproape fără glas.
— Sofia. Sofia mea.
Am râs printre lacrimi.
— M-ai găsit, Stanislav.
— Te-am căutat toată viața.
În acel moment, un bărbat de aproximativ șaizeci de ani a ieșit din casă. S-a prezentat drept Daniel, nepotul lui Stanislav, și ne-a invitat înăuntru.
Ne-am așezat în sufragerie, unde pereții erau acoperiți cu fotografii de familie. Pe o masă se afla o vază cu trandafiri albi, iar lângă fereastră era un pian vechi.
Stanislav s-a așezat în fața mea și mi-a luat mâna.
— Nu-mi vine să cred că ești aici.
—
Comments