mai mult timp cu părinții mei, să-mi revăd prietenii și să nu mai tratez odihna ca pe un semn de slăbiciune.
Am continuat să lucrez la proiectul Clara, care creștea încet, prin donații și prin implicarea unor oameni care credeau în aceeași idee.
Într-o primăvară, Elena m-a invitat la casa familiei pentru a sorta câteva dintre cărțile rămase de la mama ei.
În timp ce așezam volumele în cutii, am găsit atlasul de anatomie pe care doamna Clara mi-l dăruise când eram copil.
Nu era exact exemplarul meu. Era o ediție identică, cu aceeași copertă albastră și cu aceleași ilustrații care mă fascinaseră cândva.
L-am deschis.
Pe prima pagină era scris:
„Pentru toți copiii care îndrăznesc să viseze mai departe decât le permit împrejurările.”
Am rămas cu cartea în mâini.
— Mama scria asta în aproape fiecare carte pe care o dăruia, mi-a spus Elena.
Am zâmbit.
— Știu. Am una acasă.
Comments