Pe marginea unui pat îngust, acoperit cu o cuvertură veche, stătea o femeie în vârstă. Avea părul alb, prins într-un coc mic, și purta un cardigan maro peste o rochie înflorată. Lângă picioarele ei se afla o valiză albastră, cu mânerul ridicat, de parcă aștepta de ore întregi să vină cineva să o ia.

spus că ar fi mai bine să o trec pe numele lui. Cică așa evităm problemele cu moștenirea și taxele. Am mers la notar și am semnat niște hârtii.

Irina a simțit un fior rece.

— Ați păstrat o copie?

— Nu știu. Ilie a luat toate documentele.

Irina s-a gândit la actele pe care le semnase și ea. Contractul fusese autentificat la notar, iar Ilie apărea ca proprietar. Din verificările făcute la cumpărare nu reieșise vreo problemă evidentă.

Dar nimeni nu-i spusese că în casă locuia încă mama vânzătorului.

— Doamnă Elena, ați știut că fiul dumneavoastră intenționa să vândă?

— Nu, maică. Dacă aș fi știut, l-aș fi întrebat unde mă duc. Eu nu am pe nimeni în afară de el.

Irina a rămas tăcută.

Nu știa dacă Ilie o mințise pe mama lui sau dacă existau lucruri pe care bătrâna nu și le amintea. Dar un lucru era limpede: nu putea