Pe toate cele trei cutii era scris, cu litere negre și mari, un singur cuvânt:

amânaserăm ani întregi.

Despre delegațiile mele.

Despre singurătatea ei.

Despre banii pe care îi câștigam și timpul pe care nu-l mai puteam recupera.

Despre felul în care ne transformaserăm, fără să ne dăm seama, din doi parteneri într-un om care trimitea bani acasă și un altul care administra singur viața familiei.

Dar am vorbit și despre responsabilitatea Mihaelei.

Despre faptul că mă lăsase să cred că totul era bine, deși ea luase deja o hotărâre importantă.

Despre cutiile împachetate fără acordul meu.

Și despre teama pe care o pusese în sufletul Elisei.

— Nu vreau să transformăm totul într-un proces în care fiecare încearcă să dovedească faptul că celălalt a greșit mai mult, i-am spus. Dar nici nu putem pretinde că numai unul dintre noi a ajuns aici.

Mihaela a încuviințat.

— Ai dreptate.

— Mai vrei să încercăm să salvăm căsnicia?

A privit mult timp cana de ceai din fața ei.

— Nu