Mama o să fie bucuroasă!
Mihaela a apărut câteva minute mai târziu.
S-a uitat la masă, apoi la mine.
— Mulțumesc, a spus încet.
Am încuviințat.
Nu era suficient să pregătesc o dată micul dejun ca să repar ani de absență.
Știam asta.
Dar era un început.
În dimineața aceea am dus-o eu pe Elisa la școală.
Pe drum, mi-a povestit despre colegii ei, despre doamna învățătoare și despre o fetiță pe nume Sofia, care îi era cea mai bună prietenă.
Mi-a arătat magazinul de unde cumpăra uneori covrigi și copacul sub care se oprea cu mama ei când ploua.
Era lumea ei.
O lume care continuase să existe în timp ce eu eram departe.
Și pe care abia acum începeam să o cunosc cu adevărat.
La poarta școlii, Elisa m-a prins de mână.
— Tati, vii și după mine?
— Vin.
— Promiți?
Am îngenuncheat în fața ei.
— Promit.
Apoi am făcut ceva
Comments