concluzia că nu mai voia să fie soția mea.
— De când? am întrebat.
Mihaela și-a ridicat privirea.
— De câteva luni.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui?
— M-am gândit în fiecare zi.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
— Pentru că nu știam cum.
Am râs scurt, fără urmă de veselie.
— Dar ai știut cum să-mi împachetezi hainele.
Mihaela a început să plângă.
În alte împrejurări m-aș fi apropiat imediat de ea. Aș fi îmbrățișat-o și aș fi încercat să o liniștesc.
Dar atunci nu am putut.
— Este altcineva? am întrebat.
Mihaela a ridicat brusc capul.
— Nu.
Am privit-o atent.
— Vreau adevărul.
— Ăsta este adevărul. Nu există alt bărbat, Andrei.
— Atunci ce s-a întâmplat cu noi?
Și-a șters obrajii.
— Nu s-a întâmplat într-o singură zi. Asta e problema. S-a întâmplat încet, iar tu nici măcar n-ai observat.
Am vrut să protestez, dar ea a continuat.
— Îți amintești când Elisa a avut pneumonie, acum
Comments