Nu știu dacă a înțeles gluma.
Dar colțul gurii ei păru să se miște.
Și pentru mine a fost suficient.
Recuperarea a durat luni.
Ema a avut nevoie de neurologie, recuperare medicală, kinetoterapie și multă răbdare.
Unele zile aduceau progrese.
Altele păreau să ne ducă înapoi.
Prima ei comunicare clară nu a fost o propoziție dramatică.
A fost un răspuns simplu la o întrebare simplă.
Apoi au venit altele.
Mai târziu, câteva cuvinte.
Iar într-o după-amiază de sâmbătă, Noe intră în salon cu aceeași revistă mototolită de supereroi.
— Mamă, am adus-o.
Ema îl privi.
Vocea ei era încă slabă.
— Iar… supereroii?
Noe încremeni.
Revista îi căzu din mână.
— Mamă?
Ema zâmbi.
Noe alergă spre ea, dar se opri înainte să o atingă, așa cum fusese învățat.
— Pot să te îmbrățișez?
Ema ridică încet brațul.
Atunci fiul meu se lipi de ea și începu să plângă.
Eu am întors capul.
Dar
Comments