era prea târziu.
Plângeam și eu.
Mult mai târziu, când Ema putea vorbi suficient pentru conversații scurte, i-am povestit despre sâmbete.
— Noe spunea că vorbeai cu el.
Ea rămase tăcută.
— Îți amintești?
— Nu… tot.
Apoi se uită la fiul nostru.
— Dar îmi amintesc… vocea.
Noe zâmbi.
— A mea?
Ema dădu foarte încet din cap.
— Poveștile.
Apoi mă privi.
— Și pe tine.
Am înghițit în sec.
— Eu vorbeam mai puțin.
— Nu.
Făcu o pauză.
— Tu… plecai.
Noe mă privi.
Ema zâmbi slab.
Și, pentru prima dată, am putut râde despre asta.
— Da, am spus. Am avut nevoie de un băiat de șapte ani ca să mă învețe să stau pe loc.
În prima sâmbătă după ce Ema s-a întors acasă, am stat toți trei în sufragerie.
Noe avea revista în mână.
— Cine citește?
— Tu, spuse Ema.
— Iar tata?
Ea se uită la mine.
— Tata rămâne.
Noe începu să râdă.
M-am așezat
Comments