“Tu n-ai făcut școală, tu trebuie să plătești.” mi-a spus mama în curtea casei din Pitești, când i-am explicat că nu mai pot să-i dau 8.000 de lei pentru fratele meu

pe toți. Pentru ce ai construit aici.

Am privit-o câteva clipe. Erau cuvintele pe care le așteptasem aproape toată viața.

— Mulțumesc, mamă.

Am condus-o până la poartă, apoi m-am întors la lucru.

În după-amiaza aceea aveam trei clienți programați și o comandă nouă de materiale. Telefonul a sunat de două ori, dar l-am lăsat pe birou până am terminat.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trăiam cu teama că orice apel de acasă însemna încă o datorie pe care trebuia s-o plătesc.

Mama avea în continuare doi fii. Radu avea în continuare un frate.

Dar eu nu mai eram omul care trebuia să renunțe la viața lui ca ceilalți să și-o poată trăi pe a lor.

Post navigation