tot ce ne-am promis.
Te iubesc.
Elena.”
Nu am mai putut continua.
Am lăsat scrisoarea în poală și am izbucnit în plâns.
Andrei m-a cuprins în brațe.
— Iartă-mă, Elena.
Am clătinat din cap.
— Tu nu ai știut.
— Dar ar fi trebuit să te caut mai mult.
— Eram niște copii, Andrei.
Am ridicat privirea spre el.
— Niște copii care au crezut ce le-au spus părinții.
Andrei a început să plângă și el.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de vulnerabil.
După câteva minute, m-am desprins din brațele lui.
— Dar mai este ceva ce nu înțeleg.
— Ce anume?
— De ce m-ai căutat abia acum? De ce nu mi-ai spus adevărul în cafenea?
Andrei a privit spre fereastră.
— Pentru că mi-a fost frică.
— De ce?
— Că vei crede că m-am întors doar ca să-mi liniștesc conștiința.
Am rămas tăcută.
— După ce am găsit scrisorile, am încercat să aflu unde locuiești. Am vorbit cu oameni
Comments