Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

rog, vino acasă, mi-a spus. Nu semna nimic. Nu-i promite nimic. Vino să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

— Este tatăl meu?

Mama nu a răspuns imediat.

Apoi a spus, cu o voce abia auzită:

— Da, Bogdan. Victor Șerban este tatăl tău.

Am închis ochii.

În mintea mea se derulau toate zilele petrecute la firmă. Toate diminețile în care îi adusesem documente. Toate serile în care mă lăudase pentru seriozitate. Toate momentele în care mă privise ciudat, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se răzgândise.

Știuse.

Știuse tot timpul.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că am vrut să te protejez.

— De ce anume?

— De un om care m-a făcut să cred că iubirea poate fi cumpărată. Te rog, vino acasă.

Am închis apelul fără să mai spun nimic.

Georgiana mă privea cu ochii plini de lacrimi.

— Este adevărat?

Am încuviințat.

— Se pare că da.