Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

o găleată în pod, sub locul pe unde se infiltra apa. Dumitru spunea mereu că mai rezistăm un an.

Amintirea aceea m-a făcut să plâng.

Nu pentru că regretam că îl ajutasem pe tata.

Ci pentru că eu și soțul meu ne sacrificaserăm liniștea financiară, în timp ce sora mea ne ascunsese existența unor venituri care ar fi putut acoperi integral contribuția noastră lunară.

Într-o seară, Dumitru m-a găsit la masa din bucătărie, cu extrasele întinse în față.

— Tereza, ce faci?

— Încerc să înțeleg cum a putut Șerbanica să ne mintă atât de mult.

S-a așezat lângă mine.

— Știi ce mă doare cel mai tare?

Am clătinat din cap.

— Că te-am văzut de atâtea ori venind obosită de la cămin, îngrijorată că nu ne ajung banii. Și nu ți-am spus niciodată să te oprești, pentru că știam cât îl iubești pe tatăl tău.

I-am luat mâna.

— Îmi pare rău, Dumitre.

—