cu ochii plini de lacrimi.
— Deci tata nu ne-a vrut? a întrebat ea.
Maria a ezitat.
— Nu știu ce a simțit cu adevărat, iubita mea. Știu doar ce a făcut.
Am întins mâna și am mângâiat-o pe Anastasia.
— Dar eu te-aș fi vrut, copilă. Dacă aș fi știut că exiști…
Vocea mi s-a frânt.
— Aș fi venit după tine oriunde.
Fata a început să plângă.
— Bunico…
Era prima dată când îmi spunea așa.
Am strâns-o de mână.
— Sunt aici, draga mea.
În clipa aceea, Anastasia s-a încordat.
— Mă doare iar!
Am privit ceasul.
Durerile deveneau mai dese.
Am sunat din nou la 112 și am transmis informațiile cerute de dispecer.
În timp ce așteptam salvatorii, am încercat să o ajut să rămână cât mai liniștită și să respire regulat.
Nu am încercat să înlocuiesc îngrijirea medicală cu leacuri bătrânești.
Știam prea bine cât de periculoase puteau fi complicațiile unei nașteri.
Comments