Judecătorul Richard Collins și-a scos ochelarii și i-a așezat încet pe birou.

ai fi refuzat ajutorul.

— Dar nu trebuia să furați pentru mine!

— Știu, copilă. Știu.

Emily și-a șters lacrimile.

— Nu înțelegeți. Dacă aș fi știut, aș fi găsit o soluție. Aș fi cerut ajutor. Nu v-aș fi lăsat să faceți asta.

Walter a încuviințat.

— Ai dreptate.

— Și nu vreau să credeți că sunt supărată pe dumneavoastră pentru că ați vrut să mă ajutați.

Vocea ei s-a frânt.

— Sunt supărată pentru că ați dus singur povara asta.

Walter a început să plângă.

Nu zgomotos.

Nu dramatic.

Doar câteva lacrimi care i-au alunecat pe obrajii brăzdați de riduri.

Judecătorul a făcut o scurtă pauză, apoi a întrebat-o pe Emily:

— Domnișoară Parker, cum ați ajuns în situația financiară descrisă în scrisoare?

Emily și-a împreunat mâinile.

— Soțul meu, Michael, a murit într-un accident rutier acum aproape doi ani. Avea treizeci și doi de ani. Era electrician și lucra mult. Nu eram bogați, dar ne descurcam.