privesc o dată și decid că sunt suflete-pereche.
Eram doi oameni în vârstă care pierduseră persoane iubite și care descoperiseră o legătură improbabilă între trecuturile lor.
Uneori vorbeam despre Dumitru.
Alteori despre soția lui, Elena.
Și foarte des vorbeam despre noi.
Despre cine eram acum.
Nu doar despre oamenii pe care îi pierduserăm.
În ultima mea seară în Australia, Andrei mă întrebă:
— Unde mergi după asta?
— Noua Zeelandă.
— Și apoi?
I-am enumerat următoarele opriri.
Râse.
— Ai un program mai aglomerat decât aveam eu la cincizeci de ani.
— Am de recuperat.
Apoi se uită spre tabloul de deasupra șemineului.
— Vreau să-l iei.
— Nu.
— Maria.
— Dumitru ți l-a dăruit ție.
— Exact.
Se ridică și îl luă de pe perete.
— Și eu ți-l dăruiesc ție.
Am atins rama.
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că a fost în casa ta aproape cincizeci de ani.
Andrei zâmbi.
— Și înainte de asta a fost în a
Comments